Poetul Mihai Eminescu (Eminovici – numele la naștere) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, fiind al șaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici.
”Opera lui M. Eminescu, cel mai mare poet român, se explică nu numai printr-o excepțională înzestrare nativă, ci și printr-o neobișnuită aspirație spre cunoaștere, printr-o rară capacitate de asimilare a valorilor spirituale, însușiri dominate de conștiința vocației sale de creator. În structura personalității lui se includ, ca elemente de bază, cunoașterea profundă a limbii și psihologiei populare, a tradițiilor și obiceiurilor, a mentalităților propriului său popor, imprimând operei sale acea pecete națională, timbrul specific în cadrul valorilor literare europene și universale”, se menționa într-o postare din 15 ianuarie 2008 pe site-ul ICR, https://www.icr.ro/.
Mihai Eminescu a studiat, între 1860-1863, la Liceul german din Cernăuți, apoi s-a retras ca ”privatist” (elev particular). În 1864 a fost copist la Tribunalul din Botoșani, iar din 1865 a devenit custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul, potrivit volumului biografic ‘Viața lui Mihai Eminescu’ de George Călinescu (Editura pentru Literatură, 1966).
După moartea lui Aron Pumnul, Eminescu a plecat în Transilvania, la Blaj și Sibiu, unde și-a continuat studiile liceale, apoi a ajuns la București, mergând în turneu cu trupele de teatru Tardini-Vlădicescu. A devenit copist și sufleur în trupele de teatru Iorgu Caragiale (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi a fost angajat ca sufleur la Teatrul Național din București.
În perioada 1869-1872 a fost ‘student extraordinar’ la Facultatea de Filosofie de la Viena, unde a audiat cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, științe (matematică, anatomie, fizică, astronomie etc.). Aici a făcut parte din societatea literar-socială ‘România’ și din cea literar-științifică ‘România jună’. La Viena l-a cunoscut pe Ioan Slavici, care era student la Drept, potrivit ‘Dicționarului scriitorilor români’ (Editura Albatros, 2002). Tot la Viena, în 1872 o cunoaște pe Veronica Micle, care avea să fie marea sa iubire.
Debutul literar al lui Mihai Eminescu a fost în ianuarie 1866, când a scris poezia ”La mormântul lui Aron Pumnul” (pe care a semnat-o cu numele M. Eminovici), închinată memoriei profesorului său și care a fost publicată în broșura scoasă la moartea acestuia (12/24 ianuarie 1866, la Cernăuți), intitulată ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnăziaști din Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”.
Tot în 1866 a început să colaboreze la revista ‘Familia’, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, care l-a descoperit și l-a încurajat pe cel care avea să devină marele poet al românilor. Prima poezie publicată în revista ‘Familia’, la 25 februarie 1866, a fost ‘De-aș avea…’, semnată Mihai Eminescu (numele a fost schimbat din Eminovici în Eminescu de I. Vulcan). Până în primăvara anului 1883, au mai fost publicate în aceeași revistă încă 18 poezii, printre care: ‘O călărire în zori’, ‘Din străinătate’, ‘La Bucovina’, ‘Misterele nopții’, ‘Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie’, ‘La Heliade’, ‘La o artistă’, ‘Amorul unei marmure’, ‘Junii corupți’, ‘Pe lângă plopii fără soț…’, ‘Și dacă…’, ‘Din noaptea’. Cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi, în primăvara anului 1883, i-a mai încredințat lui Iosif Vulcan șapte poezii, între care: ”S-a dus amorul…”, ”Pe lângă plopii fără soț…”, ”Și dacă…”, ”Din noaptea…”.
În 1868 a scris romanul ‘Geniu pustiu’, rămas neterminat și apărut postum, precizează ‘Dicționarul general al literaturii române’ (Editura Universul Enciclopedic, 2005).
În 1870 a început să colaboreze la revista ieșeană ‘Convorbiri literare’, unde a publicat poezia ‘Venere și Madonă’, poemul ‘Epigonii’, povestea ‘Făt-Frumos din lacrimă’, urmate în 1871 de poeziile ‘Mortua est’, ‘Înger de pază’ și ‘Noaptea’. Eminescu s-a stabilit la Iași și a început să frecventeze ședințele junimiștilor, unde își citea lucrările. Creațiile lui Eminescu au fost primite cu entuziasm în societatea literară ‘Junimea’. Diversitatea, profunzimea și expresia artistică a liricii eminesciene au fost remarcate de criticul Titu Maiorescu, mentorul spiritual al ‘Junimii’. Tot în 1871 au mai apărut în revista societății poemul ‘Egipetul’, nuvela ‘Sărmanul Dionis’, poeziile ‘Înger și demon’ și ‘Floare albastră’.
Intrarea sa în publicistică a avut loc în 1870, tot în ”Familia”. Titu Maiorescu – la acea vreme ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice – l-a îndemnat pe Eminescu să-și completeze studiile. Astfel a urmat, în perioada 1872-1874, cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită și mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria științei ș.a. la Universitatea din Berlin, dar nu le-a finalizat. A revenit la Iași, unde a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale (1874), ca profesor la Institutul Academic și ca revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui (1875-1876). Atunci l-a cunoscut pe Ion Creangă, care i-a devenit prieten, conform ‘Dicționarului scriitorilor români’.
În paralel cu activitatea jurnalistică, Mihai Eminescu a continuat să scrie poezii. Revista ”Convorbiri literare” îi publică alte creații, între care celebra serie a ‘Scrisorilor’ și poemul ‘Luceafărul’, se precizează în volumul ‘Viața lui Mihai Eminescu’. Tot revista ‘Convorbiri literare’ îi publică în 1875 comentarii cu privire la volumul ‘Pseudo-cynegeticos’ de A.I. Odobescu, conform ‘Dicționarului general al literaturii române’ (Editura Universul Enciclopedic, 2005). Un an mai târziu, devine redactor la ‘Curierul de Iași’.
Printre poeziile care apar în ”Convorbiri literare” după 1880 se numără: ”Departe sunt de tine”, ”Povestea codrului”, ”Singurătate”, ”Împărat și proletar”, ”O rămâi”, ”Revedere”, primele patru ”Scrisori” (”Scrisoarea V” fiind publicată postum -1890), ”Sara pe deal”, ”La steaua” ș.a. În 1883 apărea, în ”Almanahul Societății economice social-literare ‘România jună’ din Viena”, poemul ”Luceafărul”, reprodus apoi și în paginile ”Convorbirilor literare”.
Citește continuarea documentarului pe Agerpres, aici.
