Potrivit art. 41 alin (1) C.civ, Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă. De regulă, o persoană dobândește capacitate deplină de exercițiu în momentul în care atinge vârsta majoratului, adică vârsta de 18 ani, notează legalbadger.org.
De la această regulă există două excepții, respectiv:
- Situaţia minorului căsătorit – care dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu;
- Emanciparea – recunoașterea anticipată a capacității de exercițiu deplină a minorului.
Emanciparea reprezintă o recunoaștere anticipată a capacității depline de exercițiu pentru o persoană, care nu a atins încă vârsta majoratului, deci teoretic dispune doar de capacitate restrânsă de exercițiu. În acest sens, art. 40 C.civ prevede că “Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. “
Deci, pentru recunoaștere anticipată a capacității depline de exercițiu trebuie îndeplinite două condiții cumulative:
- Minorul să aibă cel puțin 16 ani
- Să existe motive temeinice
Cu privire la existența motivelor temeinice, reglementare este însă lacunară, întrucât nu specifică, nici măcar cu titlu exemplificativ, care ar putea fi motivele temeinice pe baza cărora instanța de tutelă poate decide acordarea capacității depline de exercițiu minorului. Astfel, aprecierea temeiniciei motivelor este lăsată la latitudinea instanței, care va evalua și decide în fiecare caz în parte, făcând mai degrabă un control de oportunitate al emancipării.
În practica judiciară, cel mai frecvent motiv pentru care se acordă emanciparea este nașterea/conceperea unui copil. Un alt motiv este lipsa ocrotirii părintească (spre exemplu, minor de 17 ani, tatăl lui fiind decedat, iar mama plecată la muncă în străinătate).
Legea mai prevede că în cazul emancipării minorului, instanța are obligația de:
- a asculta şi părinţii sau tutorele minorului
- a cere , când este cazul, şi avizul consiliului de familie
În ceea ce îi privește pe părinții minorului, emanciparea acestuia trebuie să fie întemeiată exclusiv pe interesul superior al minorului, și nu poate fi justificată de procurarea unor avantaje financiare sau sociale pentru părinți, și nici de dorința acestora de a se elibera de răspunderea pentru faptele minorului.
Prin emancipare, minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu, ceea ce înseamnă că poate exercita singur o serie de drepturi, cu titlu de exemplu: dreptul de a încheia în mod independent acte juridice de dispoziție cu valoare mai mare (precum contracte de vânzare-cumpărare sau contracte de credit), dreptul de a-și exercita autoritatea părintească asupra propriilor copii, precum și dreptul de a se căsători etc.
În ceea ce privește situația juridică a minorului emancipat, mai este necesar de menționat că în urma acordării anticipate a capacității de exercițiu deplină:
- minorul iese de sub autoritatea părintească (sau, după caz, de sub măsura de ocrotire), păstrându-și totuși calitatea de copil în relație cu părinții săi;
- părinții nu mai răspund pentru faptele minorului emancipat (conform art. 1372 C. civ.), întrucât acesta nu mai este sub autoritatea lor;
- se menține însă obligația părinților de a-l întreține pe copilul care își continuă studiile, conform art. 499 alin. (3) C. civ:
- persoana își păstrează statutul de minor până la împlinirea vârstei de 18 ani, fiind doar un „minor emancipat”, nu un major în sensul deplin al termenului.
Sursa, legalbadger.org
