Despre Silvia Demeter se spune că este mintea creativă din spatele proprietăților regelui Charles de pe Valea Zălanului, fiind arhitecta specializată în restaurare, care a dat viață unui loc absolut idilic, ajuns azi unul dintre cele mai cunoscute și căutate din România, în special de către turiștii străini.
Silvia Demeter vine din Brașov, dintr-o familie de ingineri care au încercat să-i insufle încă de mică pasiunea și valorile pentru bine, frumos și natură. A fost sportivă de performanță, este prima campioană a României la snowboard și, deși și-a dorit să devină medic, la un punct de cotitură din viața ei a realizat că poate aduce vindecare și alinare clădirilor.
A trăit 14 ani în Anglia, unde a demonstrat că este extrem de talentată, fiind primită în cele mai selecte cercuri atunci când vine vorba de arhitectură și creativitate în restaurarea clădirilor ce azi ne spun povești din alte timpuri.
Cum a ajuns Silvia Demeter în compania regelui Charles, ce a construit pe Valea Zălanului și mai ales cum a învățat să nu mai spună niciodată, niciodată? Iată o poveste inspirațională despre frumos și bine, pe care reporterii life.ro, au aflat-o de la Silvia Demeter.
REP : Din ce am aflat despre dumneavoastră, înțeleg că cea mai mare inspirație provine din zona autentică a satului românesc…
S.D: Da. În general, valorile patrimoniului construit mă inspiră, indiferent că sunt de la oraș sau de la țară. Eu m-am născut la oraș, dar unde găsesc autenticitate, mă simt în largul meu.
REP: Acum locuiți în România?
S.D: Da. Am trăit până la 24 de ani în România, după care m-am mutat în Anglia, unde am locuit timp de 14 ani și am devenit și cetățean britanic. Între timp, am călătorit foarte mult datorită sportului – sunt prima campioană a României la snowbord – și am văzut destul de multe locuri.
REP: M-aș întoarce mult în urmă, la copilăria dumneavoastră. Unde v-ați născut?
SD: În Brașov. Pentru mine fascinația acestui oraș a fost prezentă cu mine peste tot în lume, oriunde m-aș fi aflat. Mi se pare că mi se potrivește nevoilor mele de oraș și de mediu natural în același timp. Brașovul este unul dintre orașele care au o poziție privilegiată, unde mediul construit cu mediul natural se întâlnesc și trăiesc în mod armonios.
REP: Ce profesie aveau părinții? Sportivi?
S.D: Părinții mei au lucrat în domeniul construcțiilor, dar, într-adevăr, tatăl meu a fost o fire foarte sportivă, a practicat mai multe sporturi, dar nu de performanță. Mama era foarte studioasă și era cea mai fericită dacă putea să-și petreacă timpul într-o bibliotecă. A fost și inventatoare, are un brevet de invenție pe partea de construcții și în același timp era foarte pasionată de literatură. În timp ce tatăl meu se simțea în largul lui în natură și practicând sport.
REP: Cumva ați luat din ambele părți exact ceea ce v-a format astăzi…
S.D: Exact! Deși părinții nu mai sunt pe această lume, îi simt în mine, sunt foarte prezenți…
REP: Fetițele mergeau la balet, nu la snowbord. Dumneavoastră cum de ați ales acest sport?
S.D: Prima dată am făcut schi. Apoi am făcut și înot, dar muntele m-a atras mai mult.
REP: Și către performanță ați pornit din copilărie?
S.D: Da. Primul meu cantonament l-am avut la vârsta de 5 ani. Mi-am dorit foarte mult să merg în cantonament, deși ulterior am plâns foarte mult de dorul părinților. Apoi am continuat să merg în cantonamente și cel puțin patru luni pe an eram în compania acelei familii de club.
REP: Și cu toate acestea ați ales arhitectura?
S.D: Povestea este cumva legată tot de schi. Erau alte vremuri când la noi, la vârsta de 6-7 ani mergeam singuri de la școală către Poiană. Eu alegeam să merg pe la „Ziduri”, unde sunt zidurile medievale ale Brașovului, o zonă delimitată de pădure, dar unde părinții mă sfătuiau să nu merg pentru că nu era foarte sigură. Eu mă simțeam atrasă de zona aceea, indiferent de reputația ei. Aveam fascinația de a simți orașul, zidurile lui, dar și de a simți natura. Cumva întotdeauna s-au legat cele două și mi-am dat seama că vreau să fac arhitectură când eram deja la liceu și mă gândeam să dau la Medicină. Voiam să devin chirurg, însă, în acel moment din existența mea de liceană am fost obligată să mă gândesc în ce direcție vreau să merg și atunci mi-am zis că „poate nu ar fi rău să fiu medic de clădiri. M-am dus astfel către arhitectură și restaurare.
REP: Cum ați plecat la 24 de ani în Anglia și cum ați decis să rămâneți?
S.D: Finalizând facultatea, mi-am propus să fac restaurare. Eram la un curs post universitar, unde am avut privilegiul să-l cunosc pe Șerban Cantacuzino, un om extraordinar pe care ascultându-l, mi-am dat seama că aș vrea să studiez în Anglia. Un al doilea motiv la fel de important era faptul că prietenul meu era englez și urma să ne căsătorim.
Am plecat să studiez la Oxford masteratul de restaurare.
REP: Nu l-ați convins să vină în România?
S.D: Înainte de a mă muta eu, venea el foarte des și petrecea foarte mult timp în România, dar pentru mine, școala britanică de restaurare rămâne cea mai bună și am ales să învăț cât mai multe.
REP: Cum ați ajuns la prințul Charles?
S.D: După ce am finalizat masteratul la Oxford, mi s-a propus să aplic pentru o bursă a Societății pentru protecția monumentelor antice (SPAB), o oportunitate absolut extraordinară. Intenția bursei este de a crea un limbaj comun atât pentru proiectanți, cât și pentru constructori, meșterii care urmează să implementeze un proiect. Școlile de arhitectură sunt destul de teoretice și era o mare problemă cu proiectele de restaurare ale arhitecților care nu aveau înțelegerea a ceea ce însemna partea de meșteșug de construcție. Această bursă oferea arhitecților posibilitatea de a merge un an pe șantiere și să muncească efectiv alături de meșteri. În acest proces cunoșteai arhitecții cei mai buni, întâlneai meșteri extraordinari de la care învățai cum se face sticla, cum se toarnă plumbul pentru turlele bisericilor, cum se fac țiglele, cum se pun cărămizile, tot ceea ce ține de tehnicile și materialele tradiționale de construcție.
În același timp intrai în această mare familie SPAB pentru că mergând pe șantier rămâneai la gazdele tale, foști bursieri SPAB, de la care aveam foarte multe de învățat și restaurarea devenea cumva un mod de viață. Această bursă mi-a schimbat complet viața și mi-am dorit să mă întorc în România. Am vorbit cu ceilalți arhitecți care organizau școli de vară de arhitectură în țară și mi-am dorit o unire a acestor școli de vară, astfel încât să ajungem și noi să creăm o familie de restauratori, să putem să urmăm și să adaptăm la situația României acest model.
În timpul acestei burse, ca să revin la întrebare, un coleg de-al meu lucra la un proiect pentru Alteța sa atunci, Majestatea sa acum, un proiect la care am fost invitați să vedem despre ce era vorba. Apoi am fost invitați la un alt proiect foarte important pentru prințul Charles, dezvoltarea unui oraș nou pe principiile urbanismului tradițional. A fost ceva absolut revoluționar, dar privit cu foarte multă suspiciune de către arhitecți, pe modelul „dacă vrei să privești către viitor, trebuie să lași trecutul în urmă”, pe când noi restauratorii spunem că tradiția este o împletire între trecut și viitor.
REP: Sunteți numită arhitecta prințului Charles pentru proprietățile din România. La momentul la care v-ați cunoscut cumpărase deja proprietăți aici?
S.D: Era deja la Viscri o proprietate, dar eram în căutarea unei alte locații care să ajungă să fie un exemplu de bune practici pentru ce poate să însemne punerea în valoare a patrimoniului construit, a tradițiilor în construcție prin turism pentru comunitatea locală; beneficiile unei abordări sustenabile, dar cu implicații direct economice. Au fost mai multe locații propuse, dar, bineînțeles, când am ajuns în Valea Zălanului cu toții am știut că acolo va fi locul potrivit.
REP: Pesemne că ați impresionat foarte bine de v-a dat pe mână…
S.D: Background-ul meu era acest SPAB, o organizație foarte respectată în Marea Britanie, o societate în care partea de protejare a patrimoniului este de la sine înțeleasă, face parte din cultura lor. Faptul că am fost bursier SPAB a fost o bună carte de vizită, plus că deja ne știam și îl cunoșteam foarte bine pe colegul meu Mark.
REP: A contat și că erați româncă?
S.D: Bineînțeles! Puteau să aducă un arhitect din Marea Britanie, însă s-au potrivit lucrurile pentru că tocmai hotărâsem să mă întorc în țară.
Continuarea, pe life.ro, aici.
Sursa: life.ro
