În urma publicării rezultatelor obţinute de elevii români la probele de evaluare din cadrul studiului PISA, elaborat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, spaţiul public a fost dominat de opinii diverse, având drept cauză principală statisticile îngrijorătoare ce relevă ineficienţa unui sistem educaţional depăşit, neracordat la nevoile şi interesele actuale ale celor care, la nivel teoretic, sunt „beneficiari primari” ai săi. În acest context, întrebarea cel mai frecvent vehiculată este „Cine sunt vinovaţii?”.
Consiliul Naţional al Elevilor atrage atenţia asupra unor aspecte demne de luat în seamă în momentul plasării vinei asupra unui actor educaţional sau altul, subliniind importanţa identificării problemelor şi cooperării pentru rezolvarea acestora. În timp ce analfabetismul funcţional ia amploare, atingând procentul de 44% în rândul elevilor supuşi evaluării, aproape jumătate dintre participanţii la studiul în cauză nu pot realiza operaţii aritmetice de bază sau corelaţii elementare în domeniul ştiinţelor. Pe termen scurt, folosirea „dezinteresului manifestat de elevi”, idee asumată de unii lideri sindicali, drept explicaţie pentru rezultatele slabe înregistrate creează o stare de confort generală, pornind de la premisa că învăţământul românesc este suficient de bun pentru elevi, însă aceştia nu depun efortul corespunzător pentru a performa la testele din programul internaţional. Pe termen lung însă, trebuie să conştientizăm că evaluarea este oglinda predării, ceea ce înseamnă că rezultatele obţinute la evaluare sunt influenţate direct atât de conţinutul predat elevilor, cât şi de metodele de predare utilizate la clasă de către cadrul didactic.
Pe de o parte, se vorbeşte de ani de zile despre necesitatea unei reforme curriculare, care să conducă spre eliberarea programei actuale şi punerea accentului pe calitatea informaţiei, în detrimentul cantităţii sale. Este esenţial totodată ca elevii să studieze la şcoală materii de interes, deopotrivă din perspectiva societăţii prezentului şi din perspectivă individuală, astfel încât, odată cu finalizarea ciclului liceal al învăţământului preuniversitar, aceştia să fie pregătiţi pentru tranziţia în mediul universitar, pentru cerinţele pieţei muncii şi, nu în ultimul rând, pentru viaţă. Pe de altă parte, conţinutul teoretic trebuie însoţit de metode de livrare adecvate, interactive, care să menţină constantă atenţia acestora. În acest sens, este nevoie de o investiţie reală în procesul de formare iniţială şi continuă a profesorilor. Fireşte, problemele sistemului educaţional sunt multe, însă importantă este asumarea responsabilităţii de către fiecare actor implicat şi înţelegerea faptului că societatea se află într-o continuă schimbare şi evoluţie, iar pe măsură ce se succedă generaţiile de elevi, actul educaţional trebuie adaptat la nevoile lor. Spre exemplu, sistemul în care au fost formaţi cei aflaţi pe băncile şcolii în urmă cu 30 de ani nu este unul propice dezvoltării elevilor de astăzi.
Rezultatele evaluărilor din cadrul PISA mai atrag atenţia asupra unui aspect: relevanţa configurării unui învăţământ la standarde europene şi acceptarea furnizării de bune practici. În România, se observă deseori un fenomen al contrastelor: dorinţa de schimbare, căreia i se adaugă reticenţa faţă de noutate. Progresul nu este însă posibil în contextul aplicării unei „politici a paşilor mărunţi” şi al rezistenţei faţă de măsurile, propunerile sau exemplele pozitive ce aparţin unor state cu un sistem educaţional performant.
„Recomand tuturor actorilor implicaţi în procesul instructiv-educativ, la orice nivel, să înceteze să mai arunce vina de la unii la alţii şi să începem, noi ca naţie, să ne asumăm dezastrul educaţional, imposibilitatea acestui sistem de a ţine pasul cu societatea din ce în ce mai dinamică. Ceea ce mi se pare chiar şi mai regretabil de la unele federaţii sindicale este că acum, după ce laitmotivul discursului lor a rămas creşterea salariilor pentru profesori şi, în unele cazuri, dobândirea unui statut nejustificat, aruncă vina pe beneficiarii direcţi ai educaţiei în loc să se gândească ce putere enormă au în a influenţa ce se întâmplă în clasele din România.”, a declarat Antonia Pup, preşedintele Consiliului Naţional al Elevilor.
