Divorțul este un proces juridic care, dincolo de formalitatea sa legală, implică emoții, decizii dificile și, uneori, opoziția unuia dintre soți. În România, căsătoria nu este un contract pe viață care nu poate fi desfăcut decât cu acordul ambelor părți. Legea recunoaște faptul că viața de cuplu poate ajunge în impas, iar în anumite situații unul dintre soți poate dori încheierea căsniciei chiar dacă celălalt se opune. În astfel de cazuri, divorțul este posibil și fără acord, notează specialiștii redacției legalbadger.org.
Astfel, refuzul unuia dintre soți de a consimți la divorț nu înseamnă automat că procesul nu poate continua. Desfacerea căsătoriei este un drept recunoscut de lege și poate fi cerut oricând de oricare dintre soți, atunci când consideră că legătura maritală nu mai funcționează. Dacă partenerul refuză divorțul, nu este nevoie de consimțământul său expres pentru ca instanța să poată admite cererea.
În primul rând, trebuie să se formuleze o cerere de chemare în judecată. Coform art. Art. 915 „Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.”
Cererea va cuprinde datele personale ale soților, motivele divorțului, mențiuni cu privire la copiii minori, regimul locuinței, eventualele cereri legate de pensia de întreținere, custodia sau numele de familie după divorț. Probele care pot susține această cerere sunt diverse: martori, înscrisuri, fotografii, convorbiri, mesaje, precum și orice alt mijloc legal de probă care poate arăta că relația este deteriorată și că nu mai există o conviețuire reală între cei doi soți.
De asemenea, divorțul se poate pronunța din culpa exclusivă a unuia dintre soți, din culpa comună sau, în anumite cazuri, chiar fără stabilirea culpei, dacă se constată că relația este complet destrămată. Termenul juridic folosit este „deteriorarea iremediabilă a relațiilor de familie”, adică o stare în care între soți nu mai există încredere, sprijin, afecțiune sau o viață comună în sensul firesc al căsătoriei. Judecătorul nu este interesat în mod direct de motivele personale, ci de efectele acestora asupra relației și de imposibilitatea obiectivă a continuării căsniciei.
Refuzul unuia dintre soți poate lua mai multe forme: fie refuză să semneze actele la notar, fie nu se prezintă la proces, fie declară în instanță că nu este de acord cu divorțul. Toate aceste poziții sunt, în esență, manifestări de voință negativă, dar nu pot anula voința exprimată de celălalt soț și dreptul său legal de a ieși dintr-o relație care nu îi mai oferă echilibru și siguranță.
În practică, instanțele de judecată nu obligă pe nimeni să rămână căsătorit împotriva voinței sale. Dacă din probele depuse rezultă că între soți nu mai există relații specifice căsniciei (viață comună, sprijin reciproc, afecțiune), judecătorul va admite cererea și va pronunța divorțul. Chiar dacă soțul pârât declară că dorește menținerea căsniciei, dar nu poate demonstra existența unei relații reale de familie, instanța va ține cont în primul rând de starea efectivă a relației, nu de declarațiile formale.
Este important de știut că, în timpul procesului, instanța poate propune o reconciliere între părți, mai ales dacă există copii minori. Aceasta nu este o obligație, ci mai degrabă o invitație la reflecție. Dacă părțile rămân ferme în pozițiile lor sau dacă doar unul dintre soți dorește în mod justificat divorțul, procesul va continua și se va finaliza cu o hotărâre definitivă.
În cazurile în care există copii minori, divorțul presupune și o analiză detaliată asupra modului în care se va exercita autoritatea părintească. Instanța va decide cu cine vor locui copiii, cum se va organiza programul de vizitare, ce contribuție financiară va avea fiecare părinte, și cum se vor lua deciziile importante privind educația, sănătatea sau activitățile extracurriculare ale minorilor. Toate aceste aspecte sunt analizate din perspectiva interesului superior al copilului, care primează față de drepturile sau nemulțumirile părinților.
Dacă soțul care se opune divorțului refuză sistematic să participe la proces, instanța poate continua judecata în lipsă, cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale. Nu este necesar ca ambii soți să fie prezenți pentru ca divorțul să poată fi pronunțat. Este suficient ca partea care solicită divorțul să demonstreze că a fost citată legal partea adversă și că sunt îndeplinite condițiile legale pentru desfacerea căsătoriei.
Durata unui astfel de proces poate varia în funcție de complexitatea cauzei, de atitudinea procesuală a celuilalt soț, de eventualele probe administrate sau de existența unor copii minori. În medie, un divorț fără acord poate dura între câteva luni și un an, dar durata exactă depinde de fiecare situație în parte și de volumul de lucru al instanței.
În concluzie, oricât de greu ar părea, divorțul este posibil și în lipsa acordului celuilalt soț. Legea protejează dreptul fiecărei persoane de a pune capăt unei relații în care nu se mai regăsește, iar justiția oferă cadrul necesar pentru a face acest pas în mod legal, echilibrat și cu respectarea tuturor drepturilor implicate. Refuzul de a divorța este, cel mult, un gest de opoziție formală, dar nu o piedică de netrecut. Este important ca orice persoană aflată într-o astfel de situație să fie informată corect, să acționeze cu încredere și să nu ezite să ceară sprijinul unui avocat pentru a-și proteja drepturile și demnitatea.
Sursa, legalbadger.org.
