Aproape 200 de copii de la Căminul ‘Barza Mică’ din Timișul de Sus, exterminați și îngropați pe furiș, înainte de revoluție

Înainte de revoluție, aproape 200 de copii handicapați de la Căminul “Barza Mică” din Timișul de Sus au fost îngropați pe furiș, în cutii de carton.

Reporterii noștri au vorbit cu Mariana Mihai, fostă infirmieră la Căminul “Barza Mică”, înregistrând pe bandă mărturia ei. La o săptămână după discuție, femeia, mamă a 6 copii, a murit în urma unui scandal petrecut la Predeal. Inițial, s-a bănuit că loviturile primite de la actualul prieten i-au fost fatale. Apoi, Institutul Medico Legal din București a precizat că Elena a murit pentru că s-a lovit minute în șir cu capul de un copac. De ani întregi, ea nu mai era om. Lucrase în iad și nu putea scăpa de coșmar.

Mariana s-a întâlnit cu grozăvia care avea să-i schimbe viața imediat ce a terminat clasa a opta. Avea 16 ani, provenea dintr-o familie modestă din Timișul de Sus și s-a angajat infirmeră la căminul de copii “Barza-Mică”, aflat lângă șoseaua națională ce leagă Brașovul de Predeal. Așa știa că se numește locul: “cămin”.

Abia ajunsă acolo avea să afle că nimerise într-un lagăr. În 1967, Nicolae Ceaușescu dăduse decretul prin care interzisese avorturile. Au urmat ani cumpliți pentru mame, familiile lor și pentru doctori. Cum în România comunistă nu existau metode de contracepție, femeile care nu doreau sau nu-și permiteau să aibă copii nu aveau decât soluția avortului ilegal. În anii ’70, Securitatea a arestat sute de doctori sub acuzația de a fi ajutat femei să scape de sarcină. De teama represaliilor, medicii au fost siliți să accepte și nașteri anormale, a unor copii cu mari probleme. România s-a umplut de prunci deformați fizic sau înapoiați mental.

Regimul care îi obligase să se nască a încercat să se descotorosească de ei. Îi izola în locuri ascunse, despre care nimeni nu avea voie să vorbească, și îi supunea unor tratamente de asemenea secrete. În 1980, acest program ajunsese la apogeu. Acesta este anul când brașoveanca Mariana Mihai intră dincolo de gardurile înalte și amenințătoare de la Barza Mică.

Iată ce a găsit acolo.

La câteva luni o dată venea o Salvare hodorogită, în care erau îndesați câte 10-12 copii. Ți se rupea inima când îi vedeai. Aveau mâinile sau picioarele strâmbe. Unii se izbeau cu capul de pereții dubiței care îi aducea. Te uitai la câte unul și credeai că n-are nici un anișor la cât de mic era. Aflai, însă, din fișă că are șase sau șapte ani. Nu-ți venea să crezi. Sărăcuții! Nu aveau de unde să știe că, în câteva luni, doar doi-trei vor mai rămâne în viață. Știam că pe cei mai mulți o să-i cărăm pe furiș la groapă cât de curând. Doctorii îi numeau irecuperabili

Citeste și:  Brașovenii sunt invitați la ,,Dizabilitatea dincolo de aparențe“. Eveniment desfășurat cu ocazia zilei internaționale a persoanelor cu dizabilități

 “Corpuri goale, fără lumânare.  Mureau cel puțin doi-trei pe lună. Vara mai puțini, dar iarna, când răceau, se stingeau unul după altul. Când îl găseam pe vreunul că nu mai suflă, îl duceam la parter, într-o cameră cu aerisire și cu o masă de piatră, la care noi îi ziceam morgă. Dacă era iarnă, îl țineam acolo două, trei săptămâni, timp în care directoarea ne spunea că le caută familiile, ca să vină să-i ia acasă, să-i îngroape. Vara trebuia să-i îngropăm după două-trei zile, că începeau să pută. Cât timp stăteau goi pe masa de piatră, la căpătâi nu le ardea nici măcar un capăt de lumânare.

7 ani fără apă caldă

Mirosul era ucigător în saloanele căminului. Un amestec de urină, de fecale, de fum de lemne și de clor. La început am crezut c-o să mor de hepatită. Puțeau lambriurile, tencuiala, de-ți venea să verși. Chiar dacă ne lăsam hainele într-o cămăruță, la intrare, și lucram îmbrăcate cu halate, când urcam în autobuz să plecăm acasă toți întorceau capul. Căminul-spital a fost înființat în 1979, prin septembrie, într-o casă naționalizată. Până prin 1986, când o întreprindere brașoveană, nu mai știu care, a construit aici o centrală termică pe motorină, la robinete curgea doar curgea doar apă rece, iar în sobele din saloane, pe care iarna uscam rufele, se făcea foc cu lemne. În cămin nu erau niciodată mai puțin de 200 de copii, deși capacitatea maximă era de 70. Pentru 1.070 de lei pe lună trebuia să îngrijesc vreo 40.

Cearșafuri păstrate pentru inspecții

Umblam cu ei de parcă ar fi fost niște obiecte. Iarnă, vară, îi țineam pe nailoane, cu o cârpă legată la fund, ca un scutec, și îmbrăcați într-o cămășuță, ca vai de capul lor. Regulamentul ne obliga să avem grijă ca un copil să poarte doi ani același maiou.

Un rând de așternuturi trebuia să ne țină doi ani. Dacă le spălai de două-trei ori nu mai aveai ce să faci cu ele. Unii copii le mâncau. Prin urmare, am primit ordin să le ținem în magazie, ca să le avem în cazul în care ar fi venit vreo inspecție. Așa că așezam copiii pe folii. Pe bucățile astea de nailon copiii își făceau nevoile și erau curățate cu apă aruncată cu gălețile. În afară de dușurile astea reci, micuții aveau dreptul la o baie pe săptămână. Iarna, încălzeam apă la bucătărie, pe plite. O căram până în cămin cu oalele de 50 de litri și umpleam câte o cadă. Într-o apă spălam câte 15-16 copii. Numai baie nu era ce le făceam noi.

Citeste și:  Expoziția Muzeului Județean de Istorie, "CAN FOR BALKANS", de la Brașov la Tirana (Albania)

Copii lângă bătrâni

Din ordinul directoarei, atunci când murea un copil, într-o margine a vechiului cimitir din Timișul de Sus, nea Florică Gordan săpa o groapă. Dacă eram de serviciu aveam obligația să îngropăm trupul neînsuflețit.

După doi ani de la înființarea căminului, stocul de sicrie s-a epuizat. Așa că trebuia să ne descurcăm cum puteam. De obicei, îi îndesam în cutiile din carton presat în care primeam biscuiți. Alteori îi băgam în cutii de becuri, din carton ordinar, care se rupeau foarte ușor.

Ca să nu ne vadă cineva, corpurile goale erau acoperite cu un cearșaf. După ce cadavrul era pus în groapa adâncă de un metru, luam cearșaful cu noi. Nu puteam să-l lăsăm, pentru că-l aveam pe inventar. Dacă mai murea un bătrân de la azil, îndesam și noi copilul mort în coșciug cu moșul, ca să aibă măcar o cruce.

Pâine cu margarină

 Mâncarea se gătea la bucătăria din curte și era cărată cu oalele la cămin. Dimineața, în niște vase mari de tablă se fierbea ceai. O infirmieră umplea ceștile cu zeama fierbinte, pe care copiii o beau în timp ce mestecau o felie de pâine unsă cu margarină.

Mulți își vărsau din greșeală ceaiul și, dacă n-aveau norocul să fie văzuți de vreo infirmieră, rămâneau cu stomacul gol. La fel se întâmplă și la amiază. De la mâncare aveau mereu burțile umflate, dar tot slabi erau. Arătau exact ca somalezii ăia pe care-i mai vedeam la televizor. Subnutriți! Dacă se îmbolnăveau, nu primeau medicamente, pentru că nu erau bani.

“Încerc mereu să uit ce-am văzut, dar nu pot. Uneori, în vis, mi se pare că micuții ies din cutii și se iau după noi, peste calea ferată”

GROPARUL

Nea Florică Gordan a ajuns în 1979 la „Barza Mică” , transferat de la Sanatoriul TBC. Din ce povestesc fostele infirmiere, cele mai multe gropi el le săpa. „Deh! Ce era să fac? Săpam! Că vorba aia: “La coada calului și în fața șefului nu stai!”. Nea Florică a acceptat invitația de a revedea locul unde sunt îngropați copiii. Ajuns acolo, bătrânul a rămas cu privirea țintită în gol, în timp ce călca peste mormintele vechi de peste zece ani. Să știți că la căpătâiul câtorva am pus niște cruci din surcele, murmură el.

Citeste și:  Cinci persoane au fost salvate de pe munte în ultimele 24 de ore

Mariana Mihai și-a încheiat istorisirea în lacrimi. Nu-i făcea plăcere să-și amintească de mormintele neștiute ale copiilor pe care i-a dus la groapă. Credea că a vorbit prea mult și că va avea de suferit. Era speriată că oamenii importanți care sunt implicați ar putea s-o șicaneze. Soarta avea să fie, însă, mult mai crudă.

Erau bani puțini pentru mâncarea copiilor, un maiou trebuia să țină doi ani, cam asta era situația. Cei care mureau, și mureau mulți, mai ales iarna, erau doborâți de răceală, pentru că aveau organismul slăbit. Pentru ei aveam sicrie, că făcusem comandă, și îi îngropau oamenii în cimitirul din Timișul de Sus. Nu aveau preot acolo. Totuși, le puneau cruci, pe care le scriau numele”, povestea cu amărăciune Mariana.

A ucis-o! La o săptămână după acest interviu, Mariana însăși a fost îngropată, după ce a murit în Brașov. Ajunsese la Spitalul Județean cu o ambulanță, lovită puternic la cap. Ce s-a petrecut cu o zi înainte va rămâne, probabil, învăluit în mister. O variantă este aceea că Mariana, însoțită de prietenul ei, Marian Petrescu, s-au dus în vizită la niște prieteni, la Predeal. S-au îmbătat și s-au certat. La un moment dat, prietenul a lovit-o cu piciorul în gură.

Apoi ea a ieșit afară și s-a dat cu capul de un copac, până când a căzut jos. Doctorii spun că în urma loviturilor s-au format cheaguri de sânge care i-au fost fatale. O altă variantă, care circulă printre cunoștințe, este aceea că Florin ar fi bătut-o acasă. Mariana mai fusese de câteva ori la spital, în urma bătăilor încasate de la Florin. La înmormântarea ei, cimitirul din Predeal s-a umplut de lume. A ucis-o! “S-a auzit din mulțime. Ironia sorții a făcut ca Mariana să fie îngropată lângă Marcela Cruceru, o altă infirmieră care a trecut și ea prin iadul de la Barza Mică.

Final

Astăzi, osemintele copiilor sunt descoperite, rând pe rând, când este înhumat câte un bătrân de la azilul din Timișul de Sus. Când găsesc schelete, localnicii le pun într-o pungă și le îngroapă la loc, la picioarele mortului. Își fac semnul crucii, ca un semn târziu de binecuvântare pentru sufletele unor copii care n-au avut altă vină decât aceea că s-au născut infirmi fizic într-un regim infirm sufletește.

Sursă: Arhiva Brașoveanul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.