Papa Ioan Paul al II-lea a avut o pecepţie foarte clară că sistemul imperial stabilit la Yalta se apropia de sfârşit. Interpretând Revoluţia din 1989 prin prisma analizei morale, Papa a oferit o interpretare deosebită a istoriei celei de-a doua jumătăţi a secolului în Europa şi în lume, cât şi a desfăşurării revoluţiei.
Dat fiind rolul lui Ioan Paul al II-lea în aprinderea flăcării revoluţiei Soli¬daritatea în Polonia, ţinând seama şi de impactul ei asupra evenimentelor de la sfârşitul secolului XX, mulţi comentatori au fost tentaţi să caracterizeze papalita¬tea sa drept „o papalitate politică”. Unii l-au prezentat pe Papă ca pe un diplomat negociind cu stăpânii comunişti falimentari ai Poloniei, tranziţia acesteia spre li¬bertate. Alţii l-au caracterizat ca pe un mare maestru al tablei de şah ce reprezin¬tă geopolitica mondială, co-autor al unei vaste conspiraţii, vizând să aducă co¬munismul european la picioarele sale. În fine, a mai fost şi un Ioan Paul al II- lea, profet al non-violenţei, a cărui luptă subterană în Polonia de după legea marţială l-a aşezat alături de Gandhi şi Martin Luther King în analele acestei admirabile politici din secolul XX.
Se poate spune că există o parte de adevăr în fiecare din aceste ipostaze ale lui Ioan Paul al II-lea, „papa politic”, într-adevăr, Ioan Paul a dovedit că a avut calităţi diplomatice impresionante. El a avut o clarviziune evidentă asupra drumului pe care se mişcă istoria. El a insistat pe faptul ca o eliberare autentică de totalitarism să nu folosească mijloacele violente ale aceluiaşi totalitarism, să vrea să se menţină în adevărul scopurilor sale. Dar făcând tot crea ce a făcut, spunând tot ceea ce a spus, Papa nu a simţit nicio clipă că ar fi acţionat, în principal, ca om de stat sau ca o personalitate politică mondială.
Cardinalul Casaroli nu a fost convins de discuţiile despre miracole, şi în primăvara anului 1990 a făcut o analiză a evenimentelor din 1989, din perspectiva celui care a fost unul din arhitecţii Ostpolitik-ului.
Într-o conferinţă ţinută la Parma, la 17 martie 1990, Casaroli a afirmat că „procesul Helsinki” şi negocierile care au dus la Actul Final de la Helsinki din 1975, prevederile acestuia cu privire la drepturile omului, conferinţele ulterioare de monitorizare a respectării prevederilor Actului Final şi dinamica acestui proces în ţările comuniste a fost principala cauză a schimbărilor din Europa Centrală şi de Est. A fost un argument incitant, însă a fost evident că fostul secretar de stat nu a amintit în niciun fel că scopul întregului exerciţiu Helsinki, din punctul de vedere al sovieticilor, a fost să fie ratificate graniţele imperiului exterior sovietic, creat de Stalin la Teheran şi Yalta. A lipsit din conferinţa cardinalului orice menţiune a Yaltei, atât de frecventă la Ioan Paul al II-lea. Casaroli a afirmat, de asemenea, că procesul Helsinki este cel ce a lansat noţiuni ca „persoană umană” şi „popoare cu principii” în relaţiile internaţionale, creându-se astfel posibilitatea ca problema drepturilor omului să nu mai poată fi considerată „o chestiune internă a fiecărui stat, ci o preocupare generală pentru toţi. Făcând aceste importante precizări, Casaroli a descris comportamentul URSS şi al ţărilor comuniste în timpul procesului Helsinki în termeni aproape clinici, ca şi cum nu ar fi fost în joc chestiuni morale”[1].
La 2 iunie 1990, cardinalul Casaroli a devenit Doctor Honoris Causa al Academiei Pontificale de Teologie din Cracovia. Cu această ocazie, cardinalul a apărat şi mai ferm Ostpolitik-ul, mai ales că se reîntoarse din pelerinajul din Cehoslovacia, cu referirile preşedintelui Havel la „miracole”. De la primele sale contacte cu lumea comunistă a căpătat convingerea că „experimentul” comunist nu are viitor, fiind de fapt o utopie. Cardinalul nu a spus că el şi Papa Paul al Vl-lea au considerat divizarea Europei ca temporară. Casaroli a recunoscut faptul că Ioan Paul al II-lea a fost „un sprijin puternic” pentru cei care au luptat pentru drepturile omului dincolo de Cortina de Fier. În acelaşi timp, el l-a lăudat pe Mihail Gorbaciov ca fiind un om „care a urmărit să vindece prin mijloace democratice rănile mortale din domeniile social-politic, moral şi economic, suferite de popoare în timpul dictaturilor”, făcând o descriere a realizărilor lui Gorbaciov şi a metodelor sale, pe care puţini democraţi ruşi ar mai fi acceptat-o la mijlocul anilor ’90.
Cardinalul Casaroli a afirmat aproape corect că întotdeauna trebuie „să te întrebi dacă şi până unde acţiunile şi evenimentele omeneşti, chiar cele mai miraculoase, pot avea o explicaţie «naturală», în timp ce au loc sub ochiul vigilent şi sub acţiunea Domnului asupra naturii şi istoriei”. Analiza sa rece asupra evoluţiei politice în anul 1989 şi relativa sa lipsă de atenţie pentru revoluţia morală ce a făcut să fie posibil acest an, au lipsit analiza sa tocmai de acel ceva pe care invocarea „miracolelor” de către Preşedintele Havel pare să îl fi surprins.
Analiza concentrată asupra statului, pe care a făcut-o Casaroli, nu i-a permis să abordeze aspectele mult mai interesante legate de rapiditatea, stilul şi rezultatul schimbărilor produse în 1989. De ce s-au întâmplat toate acestea, atunci când s-au întâmplat? Cum de s-a petrecut totul fară violenţă (cu excepţia României)? Şi de ce au fost instalate, în principal, regimuri democratice şi nu noi regimuri autoritare? Havel a ştiut de ce. Şi aşa cum a declarat pe aeroportul din Praga, el a înţeles că Ioan Paul al II-lea a fost omul indispensabil al dimensionării revoluţiei conştiinţelor care a precedat, făcând-o posibilă, Revoluţia politică non-violentă din 1989.
În luna mai 1991 a apărut Centesimus A.nnus [Anul o sută], a treia enciclică socială a lui Ioan Paul al II-lea. Marcând centenarul apariţiei enciclicei Papei Leon XIII-lea Rerum Novarum, Centesimus Annus a cuprins profunda reflecţie a lui Ioan Paul al II-lea asupra cauzelor şi sensului Revoluţiei din 1989, precum şi viziunea sa asupra „Noilor lucruri’’ ale secolului al XXI-lea, dezvoltând în acelaşi timp în mod creator doctrina socială a Bisericii.
De la început, Papa Ioan Paul a dorit să abordeze problemele economiei contemporane. Astfel că el i-a spus fostului său coleg de clasă, episcopul Jorge Mejia de la Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace: „Poate că ar trebui să ascultăm şi nişte economişti”. Mejia a înţeles, şi în vederea pregătirii materialului pentru enciclică, a invitat un grup de distinşi economişti, aparţinând unor curente şi şcoli de gândire diferite, la o reuniune la Vatican, pe 5 noiembrie 1990. După sesiunea de dimineaţă, toţi economiştii au fost invitaţi de Papă la un prânz de lucru. Episcopul Mejia a condus discuţia, dând cuvântul pe rând, fiecărui invitat. Ioan Paul le-a pus întrebări „foarte direct, deşi nu lipsit de o oarecare plăcere”, după cum şi-a reamintit profesorul Robert Lucas. De altfel el s-a declarat impresionat de „inteligenţa şi seriozitatea” Papei precum şi de „totala sa lipsă de protocol şi simplitate”. După prânz, economiştii au revenit la Consiliul pontifical pentru continuarea dezbaterilor.
Pe baza acestora, Consiliul condus de Mejia a redactat un „ghid” pentru textul enciclicei, pe care Ioan Paul al II-lea l-a studiat şi l-a dat apoi să circule în cercul de intelectuali cu care s-a aflat în Contact, printre care şi filosoful italian Rocco Buttiglione, cel care îl cunoscuse pe Karol Wojtyla la Cracovia şi publicase în 1982 cel mai bun studiu asupra proiectelor intelectuale al acestuia, II Pensien di Kami Wojtyla [Gândirea lui Karol Wojtyla]. In afara analizei economice propriu-zise Ioan Paul a decis ca în enciclică să facă apel mai mult la personalismul din studiile sale filosofice, decât la „sintezele” curiale, pentru a reflecta mai bine realitatea concretă a economiei mondiale contemporane. Acum devenise clar că cele două direcţii pot fi combinate astfel încât să facă o analiză în plan moral a economiei. Rezultatul a fost o enciclică ce nu a abordat economia în termenii macro-economici, ci pornind de jos, de la realitatea concretă a ei. El a descris „persoana economică”, ca o dimensiune a „persoanei în acţiune”, agentul moral creat cu inteligenţă şi voinţă liberă, ambele trebuind să fie implicate în viaţa economică. Ioan Paul nu a intrat în aspectele tehnice ale situaţiei economice şi nici nu a avut în intenţie ca Biserica să ofere soluţii tehnice la chestiunile şi problemele economice. El a fost un filosof complet al persoanei umane, iar discuţiile purtate, necesare pentru a redacta Centesimus Annus în maniera sa distinctă, personalistă, au clarificat legăturile dintre doctrina socială a Bisericii, propria sa operă filosofică şi lumea secolului XXI.
In această analiză ca fundal, Ioan Paul a revenit la întrebarea de ce, când şi cum s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat în 1989. Aşa cum a susţinut în multe alte ocazii, cultura şi nu economicul sau oricare altă forţă materială reprezintă motorul istoriei. Aceasta răspunde de altfel la tripla întrebare de ce, când şi cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat in 1989.
Desigur că au fost şi alţi factori. Unul din ei a fost „încălcarea drepturilor muncitorilor” de către un sistem care s-a proclamat conducător în numele lor. Rezistând, „în numele libertăţii”, muncitorii „au recuperat şi, într-un sens, au redescoperit conţinutul şi principiile doctrinei sociale a Bisericii”, care au opus rezistenţă „prin protest paşnic, utilizând doar normele adevărului şi dreptăţii” A fost şi o nouă respingere a crezului marxist, după care „numai prin exacerbarea conflictelor sociale este posibilă rezolvarea lor prin utilizarea confruntării violente. Divizarea Europei, dictată la Valta, a putut fi depăşită prin angajarea non-violentă a oamenilor care „au reuşit… să găsească mijloacele eficiente de a spune adevărul..
Ineficienţa economiei a fost un alt factor al crizei socialismului „ştiinţific”, fiind rezultatul „încălcării dreptului omului la iniţiativa privată, dreptul de proprietate şi libertatea economiei”. Marxiştii, care au susţinut permanent că economicul este prioritar şi că el determină şi explică cultura, au sfârşit prin a-şi distruge economia pe care ei înşişi au construit-o. Subordonând cultura economicului, ei au dus la suprimarea celor mai elementare necesităţi ale vieţii, ceea ce a avut ca rezultat dezintegrarea socială.
Dar cea mai profundă cauză a colapsului socialismului a fost totuşi „eliminarea spiritualităţii”. „Marxismul a încercat „să smulgă din rădăcini din inima omului nevoia de Dumnezeu. Or, aşa cum s-a şi demonstrat, aceasta nu s-a putut face fără să nu arunce inima omului într-o profundă nelinişte”.
Ioan Paul Al II-lea nu a încercat să promoveze o variantă catolică a economiei arătând clar că doctrina socială a Bisericii „nu oferă modele pentru prezent. Doctrina socială catolică s-a concentrat pe o mai dreaptă repartiţie a avuţiei. Ioan Paul al II-lea a reconfirmat şi el aceeaşi idee, afirmând că din moment ce Dumnezeu a dat întregul pământ tuturor locuitorilor lui, bunurile pământului au avut de la început o „destinaţie universală”. Astăzi însă în ţările bogate există o altfel de bogăţie „know-how, tehnologie şi calificare” care sunt o bogăţie cu mult mai mare decât resursele naturale. Doctrina socială catolică nu a avut suficient în vedere până acum aceste „lucruri noi”. Mai mult chiar, apare chestiunea actorului economic uman şi ceea ce aduce el amestecului dintre „valoare” şi „bogăţie” care, în fond, sunt produsele muncii omului, creativităţii şi iniţiativei lui. Aşadar, dacă munca, creativitatea, iniţiativa, valorile şi bogăţia definesc o economie, atunci responsabilitatea Bisericii constă în a-i încuraja pe oameni să-şi utilizeze puterea de creaţie pentru a crea bogăţie şi valoare. „Bogăţia naţiunilor” nu mai este reprezentată atât de mult de pământ, cât de mintea omului şi de capacitatea sa de creaţie.
Deoarece personalismul şi teoria sa asupra acţiunii morale l-au tăcut pe Ioan Paul sensibil la ceea ce se întâmplă în mod concret în economia contemporană, Centesimus Annus s-a îndepărtat în mod decisiv de materialismul ce a caracterizat anumite aspecte ale doctrinei sociale a Bisericii. Concepţia sa „cultura mai întâi”, aplicată la analiza vieţii publice, a însemnat, de asemenea, că prin Centesimus Annus, doctrina socială catolică a abandonat orice căutare a unei „a treia căi” între sau dincolo de capitalism şi socialism. Socialismul a murit, iar în lume există multe forme de capitalism (un alt punct de vedere nou, introdus de Ioan Paul în doctrina socială a Bisericii). Întrebările viitorului sunt ce fel de „economie liberă aveţi, pe ce fel de înţelegere a „persoanei în acţiune” se va baza? Interpretarea dată de enciclică evoluţiei capitalismului a fost următoarea:
Se poate spune că după prăbuşirea comunismului, capitalismul este sistemul social victorios şi el trebuie să devină puterea prin care să se refecă economia şi societatea.
Răspunsul este complex. Dacă prin capitalism se înţelege un sistem economic care recunoaşte rolul fundamental şi pozitiv al afacerilor- pieţei, proprietăţii private şi responsabilităţii ei asupra mijloacelor de producţie, ca şi libera creativitate în sectorul economiei, răspunsul este desigur afirmativ, chiar dacă ar fi mai corect să i se spună „economia de afaceri”, sau „economia de piaţă” sau, mai simplu, „economia liberă”. Insă dacă prin capitalism se înţelege un sistem în care libertatea în economie nu este încadrată într-un puternic cadru juridic care să o aşeze în totalitate în slujba eliberării omului şi este văzută doar ca un aspect particular al acestei libertăţi, a cărei esenţă este de natură etică şi religioasă, atunci răspunsul este cu siguranţă negativ.
După Centesimus Annus, apărătorii „socialismului creştin” au încercat să argumenteze că un „Capitalism de tip A” nu a existat decât în cărţi. Acesta, atât empiric, cât şi textual, este neveridic empiric, pentru că poate fi găsit doar la unele ţări din America de Nord şi Europa de Vest textual, pentru că Ioan Paul al II-lea a extras tocmai din aceste exemple de „capitalism real existent” argumente pe care însă nu le-a socotit suficiente pentru a-i da certitudinea necesară ca să valideze „capitalismul A”. Din aceleaşi motive, în mod simplist şi total greşit, s-a considerat că Centesimus Annus ar fi validat capitalismul. Enciclica, de exemplu, nu a validat libertarianismul. Ioan Paul a considerat întotdeauna că energiile eliberate ale pieţei trebuie să fie temperate şi încadrate de lege şi de cultura morală publică a societăţii. Centesimus Annus nu numai că a marcat sfârşitul „socialismului real”, ci a reprezentat o provocare la adresa tuturor formelor de „capitalism real”.
