Vă prezentăm un material jurnalistic realizat în exclusivitate de colega noastră Liudmyla Bilyk-Beregova, corespondent special din inima Ucrainei. Liudmyla ne va oferi o perspectivă unică asupra situației actuale din țară, împărtășind poveștile oamenilor afectați de conflict și evidențiind curajul și reziliența poporului ucrainean.
Doi ani extenuanți, plini de pierderi, dar care, în același timp, ne-au călit și ne-au trezit o dorință arzătoare de a trăi și de a merge mai departe.
Războiul nu este o imagine fictivă de groază, nu o scenă dintr-un film în spatele căruia te poți ascunde și să nu mai simți durerea în piept de la imaginile văzute. Războiul este realitatea în care s-a trezit Ucraina. Și în ciuda acestei groaze, rezistența împotriva inamicului continuă și viața noastră continuă.
În ultimii 2 ani, alarma aeriană a răsunat de 998 de ori în Kiev. Am învățat să distingem după sunete ce zboară pe cer. Putem prezice cât va dura alarma în funcție de existența unui avion cisternă inamic, de tipul de aeronavă și de aerodromul inamic de pe care a decolat. Ne trezim și adormim cu știrile. Am învățat să evaluăm pericolul după o serie de criterii: cât timp mai este până când ținta ajunge la graniță, ce tip de rachetă este lansată, din ce direcție vin dronele kamikaze și ne planificăm acțiunile în consecință.
Chiar și în momentele de explozie, după sunet, am învățat să distingem dacă a fost o lovitură sau dacă a funcționat apărarea antiaeriană. Ne-am dat seama că și dronele kamikaze au fost îmbunătățite când am auzit un alt sunet în cer. Așa a devenit viața ucrainenilor. Dar am început să sunăm și să scriem mai des prietenilor pentru a-i întreba „cum ești?” după un atac nocturn. Ne rugăm pentru soldații noștri, le dorim victorie pentru Ucraina, donăm pentru armată și ajutăm fiecare pe frontul său. Prețuim momentele, ne iubim orașele natale și observăm viața în cele mai mici detalii. Toți am devenit experți în politică. Cunoaștem numele și trăsăturile de caracter ale liderilor mondiali. Știm când se poate opri transmisia, pentru că nu vor fi luate decizii sau, dacă vor fi, nu știm care și când. Singurul lucru pe care nu îl înțelegem este dacă lumea dorește cu adevărat ca Ucraina să învingă și dacă realizează prețul pe care îl plătim astăzi.
Copiii noștri nu mai sunt fascinați de eroii Marvel, pentru că avem proprii noștri eroi.
Străzile noastre s-au transformat în expoziții de picturi murale care înfățișează piloți și luptători de o neimaginată vitejie. Iar aricii antitanc au devenit un simbol al vremurilor, amintindu-ne de frica din primele zile ale războiului.
Dincolo de griji și de toate atributele timpului de război, zilele sunt pline cu aceleași evenimente ca și înainte de război: nașterea copiilor, prima dragoste, întâlniri romantice, nunți, petreceri, despărțiri, boli, durerea pierderii și multe altele. Cu toate acestea, un singur lucru s-a adăugat – o dorință arzătoare de a trăi, de a trăi și de a nu pierde nicio clipă. A trăi, chiar și atunci când ești copleșit de lacrimi din cauza scenelor de pe front, a trăi când ți se rupe inima de la știrile despre moartea civililor, mai ales a copiilor, a trăi în ciuda tristeții provocate de numărul mare de oameni care au părăsit țara sau au rămas fără case, a trăi prin durerea provocată de distrugerile de pe pământul tău și în ciuda disperării provocate de starea economiei țării.
Visul nostru, „Mriya” (avionul), a fost distrus, dar visul nostru de victorie nu poate fi frânt. Inamicul a vrut să ne dezbine, dar a reușit doar să ne unească mai mult ca niciodată. Înainte de război vorbeam mai ales limba rusă, acum iubim limba ucraineană mai presus de toate. Știm cum să trăim în blackout, fără lumină, fără căldură. Am învățat să ne motivăm și să găsim soluții în orice situație. Chiar și în aceste zile, ne-am adaptat și am continuat să lucrăm. Am dormit în haine, am dormit în parcare și pe podeaua pivnițelor, am strâns copiii la piept, crezând cu tărie că îi vom proteja cu trupurile noastre. Am învățat să ne luăm rămas bun fără cuvinte, dar de fiecare dată ca și cum ar fi pentru totdeauna. Fiecare dintre noi are o geantă de urgență cu documente și mâncare. Prin urmare, punctul principal de nezdruncinare a apărut în fiecare dintre noi, undeva adânc în interior.
Suntem obosiți, dar nu subjugați, speriați, dar curajoși. Vom învinge și această credință este întipărită în noi pentru totdeauna.
