Povestea de viață a unui șofer român care lucrează pe comunitate a devenit virală pe internet. Ilie Matei sau Omul Șoselelor, cum singur se auto-intitulează, a reușit să exprime într-un mesaj publicat pe pagina sa de Facebook toată durerea pe care o trăiește în drumurile lungi parcurse prin Europa, departe de familie și de cei dragi. Drama lui Ilie Matei este împărtășită de mii de șoferi care pleacă cu săptămânile de acasă și se chinuie printre străini, pentru a le pune copiilor pe masă o pâine. Postarea are peste 600 de distribuiri și sute de comentarii care fac să ți se strângă sufletul când le citești.
Redăm integral postarea:
„Șoferii camioanelor și cursele lor !!
O viață pe repede înainte, mereu alergând și unind 2 puncte ale hărții, aleatoriu .
Pleci de acasă, cu un nod în gât când îi vezi pe cei dragi că se abțin cu greu să nu plângă.
Te frământă gândul că urmează o perioada lungă fără să îi vezi .
Apoi ajungi la camion, dai cheie și pleci în cursa vieții !
Mereu cu gândul la ei, dar atent la tot ce se întâmplă în jurul tău.
Spații înguste, acte, mâncare, spălat haine, așezat marfă, hoți prin parcări, poliție, frig, vânt, noapte, străini, atenție sporită, toate astea sunt doar câteva din cuvintele cheie care definesc viață unui „tirist”.
Și toate astea nu ar fi de speriat, însă după câteva săptămâni psihic începi să dai rateuri, dezvolți sau scoți la lumina o altă personalitate.
Devii nervos, agitat, confuz în sentimente și depresia îți da târcoale.
Pe mulți îi învinge patimă alcoolului, pe alții cea a drogurilor ușoare, pe alții dorul de casă.
Și toți, adunați uneori în față unei farfurii de mâncare în weekend suntem uniți de aceeași chestie, dragostea pt meseria asta și pt viață asta aventurieră.
Pe vremuri plecau bărbații în armată, acum pleacă pe comunitate .
Cea mai grea chestie e lupta cu ține, cu psihicul tău, să poți termină și cursa asta cu succes.
Telefonul sună obsesiv să vadă când ajungi, odată ajuns începe așteptarea și tot așa !
Nu poți estima niciodată cu adevărat cât stres cuprinde meseria asta, până nu devii unul dintre noi.
De la ore întregi prin vămi sau clădiri de birouri așteptând niște hărții, până la nopți întregi în care te ciupești că să rămâi treaz, meseria asta nu devine niciodată o rutină, însă îți îngustează mult spațiul social în care un om normal și-ar găși zona de confort.
Vor trece anii și noi tot acolo vom fi, ducând dorul de casă, la mii de km de acesta.
Să aveți drumuri bune !
Pe șosele nu ne avem decât unii pe ceilalți !