România a traversat în perioada 1938-1944 trei regimuri distincte: monarhia autoritară (10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940); regimul naţional- legionar (14 septembrie 1940-23 ianuarie 1941); regimul de dictatură militară al generalului Antonescu (23 ianuarie 1941 -23 august 1944).
Regimul autoritar promovat de Carol al II-lea s-a prăbuşit în urma acţiunii concertate a mai multor grupări de la baza politică a regimului.
În cursul anului 1940, pe fondul deteriorării tot mai accentuate a situaţiei externe, dar şi încrederii opoziţiei în forţele sale, se observă o resuscitare a activităţii politice. Ea nu a fost în măsură să pună în discuţie, şi nici nu a dorit să schimbe, în esenţă, natura regimului politic carlist, ci mai mult să determine eficientizarea acestuia şi renunţarea, de către factorii determinanţi în stat, la aspectele de factură pro-totalitară şi dictatorială. În primăvara anului 1940, Partidul Naţional Liberal, care dădea cadre importante guvernului, sau mai exact care reprezenta partidul ce furniza cadrele cele mai importante aparatului de stat, a demarat un şir de acţiuni politice ce aveau ca scop avertizarea regelui asupra ineficienţei politice a regimului şi a necesităţii schimbării unor aspecte ideologice şi de conducere ale acestuia.
Deşi s-a declarat, spre sfârşitul domniei, adeptul formulelor „autoritare” şi „totalitare”, Carol al II-lea a urmărit mai curând satisfacerea unor vanităţi şi aranjarea situaţiei personale. Structurile politice ale regimului său au alternat între pasivitate (ca şi populaţia ţării) şi defetism. S-au depăşit competenţele legale ale unor autorităţi (cazul Consiliului de Coroană) şi s-au neglijat atribuţiile organelor democratice (parlamentarismul a fost distrus cu acceptul politicienilor). Viaţa partidistă a fost redusă (birocratic a fost, de fapt, amplificată) la existenţa unui partid fără autonomie ideologică şi politică (FRN). Au dispărut simţul critic şi exigenţele (uneori incoerente) ale democraţiei. Guvernul nu a reprezentat formule de coerenţă internă. În cele 5 guverne ale regimului, de după declanşarea războiului mondial în Europa, au îndeplinit funcţii de miniştri oameni politici care proveneau din familii politice (total) diferite. Ideea „unităţii naţionale” era „mai curând expresia dorinţei regelui de a asigura o coeziune, în realitate finală, regimului. Era dificil de a impune coerenţă unor oameni cu viziuni diferite asupra realităţilor interne şi externe.
Erori care au dus la declinul domniei regelui Carol al II-lea
Deşi s-a declarat spre sfârşitul domniei adeptul formulelor “autoritare” şi “totalitare”, Carol al II-lea a urmărit mai curând satisfacerea unor vanităţi şi aranjarea situaţiei personale. Structurile politice ale regimului său au alternat între pasivitate (ca şi populaţia ţării) şi defetism. S-au depăşit competenţele legale ale unor autorităţi (cazul Consiliului de Coroană) şi s-au neglijat atribuţiile organelor democratice (parlamentarismul a fost distrus cu acceptul politicienilor). Viaţa partidistă a fost redusă (birocratic a fost, de fapt, amplificată) la existenţa unui partid fară autonomie ideologică şi politică (FRN). A dispărut simţul critic şi exigenţele (uneori incoerente) ale democraţiei. Guvernul nu a prezentat formule de coerenţă internă. În cele 5 guverne ale regimului de după declanşarea războiului mondial (în Europa) au îndeplinit funcţii de miniştri oameni politici care proveneau din familii politice (total) diferite. Ideea “unităţii naţionale” era mai curând expresia dorinţei regelui de a asigura o coeziune, în realitate formală, regimului. Era dificil de a impune coerenţă unor oameni cu viziuni diferite asupra realităţilor interne şi externe. În ciuda unor probleme reale pe care regele şi sistemul politic au căutat să le rezolve, în intervalul februarie 1938-vara anului 1940 (când presiunile externe le-au covârşit pe cele interne), regimul nu a reuşit să realizeze o coeziune de substanţă în jurul său, prin Frontul Renaşterii Naţionale. Acesta nu şi-a găsit o individualitate proprie, căutând să realizeze o sinteză între componente dintre cele mai eterogene ale fostelor partide politice. Deşi se pot găsi argumente în spiritul şi în favoarea corporatismului carlist, sistemul de partid al regimului carlist pare mai curând o improvizaţie politico-ideologică. Faptul că prioritare au fost, şi au rămas, problemele legate de administraţie lipsea FRN-ul de atributele şi provocările politico-intelectuale cu care se confrunta un partid „adevărat”.
De represiunile politice şi de marile curente de politică externă. Regimul politic s-a resimţit însă, dacă judecăm pe durata obişnuinţa unor comportamente politice conformiste, pur birocratice, formaliste, care sufocau spiritul critic specific unei vieţi politice in democraţie. Efectele, într-o formulă insidioasă, s-au simţit m perioada ulterioară. Deşi s-au dorit a fi o ruptură revoluţionară, „un salt în absolut” faţă de regimul anterior, legionarii şi comuniştii, ca şi regimul antonescian, s-au folosit de conformismul social şi apolitismul inoculat de FRN şi arhitecţii săi. Din acest punct de vedere Frontul Renaşterii Naţionale aparţine „genealogiei” totalitarismului.
Puciul anticarlist
În ceea ce priveşte puciul anticarlist din septembrie, mai mult se poate vorbi de impunerea unei soluţii politice, care a facilitat victoria legionară; este foarte clar că fară puciul legionar, generalul Antonescu nu ar fi avut argumente pentru a impune abdicarea regelui; impunerea voinţei politice a generalului Antonescu; desolidarizarea clasei politice şi a castei militare de Carol al II-lea.
Armand Călinescu deconspiră precaritatea morală a regimului. Nu avusese loc nici un fel de revoluţie psihologică în conştiinţele sau inimile electoratului român. Pentru acesta, noul regim se vădea a fi un obiectiv tangibil pe căi „raţionaliste”. Ori pentru a da consistenţă unei mişcări, partid sau regim politic, erau necesare stări, psihoze, mentalităţi, reziduuri sufleteşti care să se interrelaţioneze, să producă o stare de febrilitate, o psihoză colectivă, precum în cazul naţional-socialismului sau fascismului italian.
În primăvara anului 1940, scena politică românească a cunoscut frământări serioase, atât la nivelul monarhiei cât şi al opoziţiei. Persoane importante, din Partidul Naţional-Ţărănesc, nemulţumite de politica lui Iuliu Maniu au început să renunţe la lupta împotriva regelui, pentru că nu mai vedeau nici o perspectivă în acţiunea liderului naţional-ţărănist. În aceste condiţii nota întocmită de Siguranţa Generală în data de 18 martie, consemna faptul că Iuliu Maniu, cu tot efortul depus pentru regruparea forţelor naţional- ţărăniste, „nu a înregistrat decât eşecuri ” în realizarea celor trei obiective urmărite: constituirea unei opoziţii puternice cu liberalii, problema constituţională şi atragerea comuniştilor şi legionarilor. Trădarea legionarilor şi realizarea unei înţelegeri a acestora cu guvernul l-au determinat pe Iuliu Maniu să înceapă „inaugurarea unei campanii de denigrare şi sabotare a acţiunii de destindere”, având în vedere elementele „evreo-franco- engleze din România” şi pe legionarii din Transilvania şi Germania.
Abdicarea lui Carol al II-lea
Presat de evenimente (pierderile teritoriale şi încercarea de puci a legionarilor) regele Carol al II-lea a însărcinat pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului guvern la 4 septembrie 1940 .
A doua zi generalul obţine depline puteri, iar în dimineaţa zilei de 6 septembrie impune şi abdicarea regelui Carol al II-lea. Prin decretul- lege nr. 3052 din 6 septembrie 1940 se suspendă Constituţia promulgată la 27 februarie 1938 şi se dizolvă corpurilor legiuitoare. Lipsa unui cadru definit constituţional facilita şi formal constituirea unui nou regim, cu tendinţe spre totalitarism, în care, alături de maniera conservator militaristă a generalului Antonescu, căuta să se impună, în defavoarea primeia, şi cea totalitară a Mişcării Legionare.
Prin decretul-lege nr. 3065 din 6 septembrie 1940, prin derogare de la dispoziţiile legale în vigoare, primul preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general şi preşedinţii de secţie ai aceleiaşi instanţe urmau a depune jurământul în prezenţa preşedintelui Consiliului de Miniştri şi ministrului justiţiei. În măsura în care generalul Ion Antonescu era „Conducătorul Statului” înalţii magistraţi erau subordonaţi ai acestuia, alături de întregul aparat juridic existent Justiţia, alături de armată, constituia unul dintre cei mai importanţi piloni ai statului şi regimului. Magistraţii nu erau dependenţi numai simbolic generalului Antonescu; acesta putea apela la ei pentru a da expresie legală voinţei Conducătorului. Se poate afirma echivalenţa, din acest punct de vedere, între situaţia din România şi cea din Germania naţional socialistă, unde prima principiul lui Carl Schmitt “Der Führer schutzt das Recht” . La rândul său, regele Mihai a depus jurământul în formula următoare: „Jur Credinţă Naţiunii Române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile Statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa Statului şi integritatea teritoriului României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.”
Prin decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu era învestit cu depline puteri pentru conducerea statului. Regele exercita următoarele prerogative regale: era capul oştirii; avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţiile române, primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari, aproba modificarea legilor organice şi numea pe primul ministru, însărcinat cu depline puteri. Toate celelalte puteri ale statului erau exercitate de preşedintele Consiliului de Miniştri.
La numai 2 zile, decretul amintit era modificat, într-o manieră care aparent slăbea puterile şi aşa simbolice ale Monarhiei. Astfel, prin Decretul Regal din 8 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu era învestit „cu depline puteri pentru conducerea Statului Român”. Puterile regelui nu ţineau exclusiv de domeniul reprezentării publice; regele era capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţiile române, primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari, avea dreptul de amnistie şi graţiere, dar mai ales, numea pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri. Acesta (Ion Antonescu) exercita toate celelalte puteri în stat.
Prin decretul-lege nr. 3090 din 9/10 septembrie 1940 erau desfiinţate Partidul Naţiunii şi gărzile acestuia, iar fondurile de care dispuneau, imobilele, ca şi întregul inventar, urmau a fi predate Preşedinţiei Consiliului I de Miniştri. Antonescu a trecut la lichidarea altor instituţii politice ale fostului regim carlist, cum ar fi: Straja Ţării, Consiliul de Coroană (printr-un singur articol al decretului-lege nr. 3096 din 9 septembrie 1940), rezidenţele regale (22 septembrie), iar mai târziu, pe 18 decembrie 1940, breslele de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi .
Prin Decretul-lege nr. 3094 din 9/10 septembrie 1940, erau scoşi din cadrele active ale armatei generalii: Constantin Ilasievici, Gheorghe Seşeami, Florea Ţenescu, Ioan Ilcuşu. Gheorghe Mihail, Ioan Bengliu, Gheorghe Liteanu, Victor Dombrovschi precum şi amiralul Petre Bărbuneanu.
